Cruci Marmura Inscriptinare Cruci

"Am parcurs calea spinoasă a vieţii pe pământ Unde lupta grea din floare, m-a pogorât în mormânt Astfel moartea-i datorie, ce-o plătim rând pe rând Fiecare pas ce-l facem, ne conduce la mormânt"

"Viaţa trebuie trăită aşa cum este; Pentru că ni s-a dat fără să o cerem Şi ni se ia fără să fim întrebaţi

"În floarea tinereţii, Cu visul înaripat, Tu Doamne cel Puternic La Tine m-ai chemat"

"Ca o floare ce se trece Este omul pe pământ, Astăzi cântă şi petrece, Mâine zace în mormânt"

"Prea iute, prea de timpuriu Ai mers pe drumul de tăcere, Pentru cei dragi eşti veşnic viu Iubirea creşte din durere."

"Treci prin viaţă cu un pic de dor, Şi laşi în urmă… atâta dor"

"Suflet bun nevinovat, Prea de tânăr ai plecat, O rană în suflet ne-ai lasat, Şi până vom veni la tine Vom plănge neîncetat,"

Ai muncit întreaga viaţă Pentru copii, pentru casă Şi într-o zi tu ai plecat, În urma nu te-ai uitat… Ai lasat copii plângănd, Şi soţia suspinând. Nu te vom uita niciodată, Dragul nostru soţ şi tată!.."

Fiece zi are amurg,fiece zi are si zori,

Toamna via e plina de struguri,

Primavara numai de flori.

Acum sunt un om in amurg,ora amiezi a fost dulce,dulce

In cuibul ei din fulgi de zapada,LUNA s-a dus sa se CULCE..!

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenţa-vis.

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârna din tărie.
Sosesc, se duc şi iarăşi sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei şi a cerului cutie
Mereu făpturi s-or naşte, căci Dumnezeu nu moare

Ce urmă lasă şoimii-n zbor
Ce urmă peştii-n apa lor
Să fii cât munţii de voinic
Sau cât un pumn să fii de mic
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Copii aţi fost,
Aţi văzut Cerul
Acum în Pământ
Cu dorul Veşnic.
Nu v-am uitat
Noi, Soare răsare
Într-un alt Septembre,
Ne vom uni.

Numai o viaţă trăită pentru alţii, merită să fie trăită!

Poţi avea toate bogăţiile lumeşti
Dar dacă nu ai pe duhul slavei
Eşti cel mai sărac

Acolo unde viaţa nu mai are niciun rost
Moartea are preţul ei…

"Acolo unde viaţa nu mai are niciun rost...Moartea are preţul ei…

Cerul n-are milă!…
El în veci răpeşte
Tot ce-n viaţa noastră ne înveseleşte,
Visuri, tinerete, flori şi copilaşi
Ai inimii noastre oaspeţi drăgălaşi
Astfel te atrage acum şi pe tine
Spre a sale plaiuri cu cereşti lumine

Bate la poarta cerului o rază
Bate sfios şi-ncet ca o straină
Târziu, un înger a deschis să vază
Şi-a stat uimit de palida lumină
Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul
Şi a dus-o-n sfânta horă;
I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul
Şi-au strâns-o-n braţe toţi ca pe o soră

Făclia de veghe pe umezi morminte
Un sunet de clopot în orele sfinte
Un vis ce işi nmoaie aripa-n amar
Astfel ai trecut al lumii hotar

În mormântul adânc şi rece
N-am cu cine mai petrece.
Mi-a fost viaţa ca o floare
S-a stins ca o lumânare.

Speranţa noastră este în cer.
Pe pamânt toţi pier…

Cad stele-una
Câte una-de pe
Întinderea senină
Atât aş vrea:
Să cad ca ele
Lăsând în urma mea Lumină

Nu mă căutaţi aici,
Ci în inimile voastre.

Învaţă de la viaţă
Că totu-i trecător,
Să treci frumos prin viaţă,
Să poţi frumos să mori.

Atât de aproape şi totuşi atât de departe

De mi-ai fi zis! Vino cu mine
Mă duc la moarte fără voie
Fără a întreba, mergeam cu tine
Şi-am fi murit tot amândoi

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor…

E pământul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut măna Tatăl meu
Sărut mâna Mama mea

Ca un copac în viscol
Gemând te-ai prăbuşit
Şi viaţa ta frumoasă
S-a stins în infinit.//

Şi cerul a-nceput să plângă
Şi totul s-a întunecat
În ziua în care ai plecat
Şi ploi de lacrimi au căzut
În clipa în care te-am pierdut

Mare e moartea, peste măsură,
Suntem ai ei cu râsul în gură.
Când arzătoare viaţa ne-o credem în toi,
Moartea în miezul fiinţei plânge în noi

Ci tu râmăi în floare,
Ca luna lui April.
Cu ochii mari şi umezi,
Cu zămbet de copil

Un val de nepătruns ascunde
Veşnicul în beznă
Nu-l vede nimeni, nimeni
De mână-aş prinde,
Timpul ca să-l pipăi
Pulsul rar de clipe
Ce-o fi acuma pe pământ

Enigmatici şi cuminţi terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne înapoi şi aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost. Fă-i mai tineri decât noi.//

Micuţă rază de lumină,
De ce te-ai inălţat spre soare?

Veniţi la mormânt,
Spuneţi-mi orice.
Oriunde mă voi afla,
Eu vă voi ajuta.
Mama

Doar atunci când prin lumină,
Voi sui la Dumnezeu
Să gândiţi şi voi la mine
Cum în lume am fost eu.

Icoana ei de-a pururi şi candela vegherii
Aduceţi amintirea să sape cu-a ei daltă.
N’adânc pe monumentul stăpânitor durerii
Uitarea consolată acelei de-altă dată

Am scurs de când te-am legănat
Pe faţă-mi lacrime în şir
Tu pleci şi nu te-am sărutat
Şi ce-mi rămâne suvenir

O mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt.
Se scutură salcâmi de toamnă şi de vânt.
Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tău…
Mereu se vor tot bate. Tu vei dormi mereu.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci,
El nu e mort’ trăieşte-n veci
E numai dus

Îmi va fi dor de soare,
De lună şi de stele
De câmpuri, munţi, de mare,
Şi viers de păsărele…

Pământul este scena
Pe care omul apare
Îşi joacă rolul
Şi apoi dispare

Tu te-ai supus destinului cuminte,
C-ai fost chemat de bunul Dumnezeu.
Iar noi aprindem candela aducerii aminte,
Din luminiţa sufletului tău

Şi lacrima-i amară
O lacrimă de rouă
Şi-o lacrimă de ceară
Că am aprins în geam o lumânare
Şi-o candelă la ce-a mai fost
Si doare.

Ai fost o floare, ai fost un crin,
Cu chip frumos, cu ochii blânzi.
Tu ai plecat acolo sus,
Lăsând în urmă chin şi jale,
Urmând uşor eterna-ţi cale

Scrisoare să-ţi trimit voiam
Să fii din nou cum te ştiam,
Să vii în calea mea mereu
Că ne-ai lăsat cu suflet greu.

Un dor purtat în suflet
O vreme îndelungată,
Oricât l-ar paşte moartea
Nu moare niciodată!

Din codru rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea,
Ce-i pasă unei lumi intregi
de moartea mea!

Voi ce ne-aţi iubit în viaţă.
Amintirea ne-o păstraţi.
Soptiţi şi al nostru nume,
Şi uitării nu ne daţi.

Dormi în pace suflet blând,
Că şi noi venim pe rând

Adăncă e durerea,
Şi lacrimi curg mereu.
Te vom păstra în suflet,
Te vom iubi mereu!

Sunt zâmbet şi lacrimi pe acelaşi obraz.
Sunt râs şi durere şi vise
Sunt pus pe şotii şi plin de haz.
Şi-s trist ca genele-nchise.

Sub această piatră rece,
Şi-n acest tăcut mormânt,
Este ce-am avut mai dulce
Şi mai scump pe acest pământ

Nici pentru acum,
Nici pentru cândva,
Ci pentru atunci,
Când nu mă vei avea

Cu vremea trecătoare
Azi stinsu-m’am şi eu
Lăsând în dezolare
Pe toţi din jurul meu!

Neîndurata moarte,
Mă smulse dintre voi
Desi’n eternitate
Etern iubi-vă voi!

Iluziile-ţi trandafirii
Elanul, doru de-a trăi
Le-au prins discret tirana moarte
Şi le-au depus în neagra lor cetate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s greiŞi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!